– Bunico! Se auzi, din gradină, vocea Miei, o fetiță isteață de 5 anișori.

– Ce este, nepoțico? o întrebă bunica.

– Bunicuțo, dar cerul tău are mai multe stele?

Pe prispa casei bunica așternu un covoraș, țesut de ea cândva, și o chemă pe nepoțică să ia loc lângă ea. Ambele stăteau lipite una lângă cealaltă. Admirau strălucirea lunii și a stelelor de pe cerul infinit, ascultau, în liniștea nopții de vară, cum cântă greierii prin iarbă.

source-Mia, iată acolo, în cer, fiecare avem câte o stea, o stea doar a noastră.

-Și eu am, bunico? Unde este ea? Cum să o găsesc?

– Uită-te la ele… Și ai s-o recunoști.

Trecură câteva clipe și Mia sări bucuroasă în picioare:

– Bunica, bunica! Vezi? Iată steluța mea!

–  Unde?

– Iată acolo, bunica! Sus! Sclipește mai tare acum. O vezi?

Se uită bunica în direcția, unde nepoțică ei scumpă arăta cu degetul ei atât de micuț:

129910396-kid-girl-with-eyes-closed-wishing-earnestly-on-a-falling-star-outdoors (1)– Da, răspunse ea  blând. O văd. Da, e steluța ta. Iți place de ea?

– Foarte mult, bunica!

– Atunci, drăguța mea, ascultă la mine. Aceasta stea te va veghea mereu din cer. Ori de câte ori ai s-o vezi, să-i vorbești. Iți va spune multe lucruri bune și interesante. Cu ea nu-ți vă fi niciodată trist.

– Dar ea poate vorbi?

– Tu s-o asculți cu inimioara ta și ai s-o auzi.

– Cu inimioara mea? Se întrebă neîncrezătoare Mia, încercând să înțeleagă ce-o fi vrut să spună bunica. Se uită lung la ea, apoi la steaua de pe cer.

– Hai, acum să mergem în casă. E târziu deja și trebuie să dormi, ca să crești mare.

– Acuș, bunica, s-o salut pe steluța mea.

Își îndreptă privirea din nou spre steaua aleasă și îi zise:

– De azi noi vom fi cele mai bune prietene. Ești steluța mea. Iar eu Mia ta. Te voi numi… Luța. Iți place numele? Trebuie să plec la somn. Mai vorbim mâine. Noapte bună, Luța!

Steluța sclipi mai tare, de parcă și ea, la rândul ei, o salută pe noua ei prietenă.

Cu zâmbetul pe buze, Mia adormi imediat. Nu trecu mult și în visul ei veni steluța și-i vorbi în șoaptă:

– Mia, sunt eu, prietena ta celestă, Luța.

d9f67b001df3831a6018b3bcbb84c047Steluța avea ochii mari și albaștri ca ai mamei sale. Și avea o rochiță aurie atât de frumoasă! Semăna cu rochiță ei, ce a îmbrăcat-o de Crăciun, când a venit  Moșul cu daruri. Se uită Mia la ea atât de mirată, încât a uitat și să vorbească. Nu-i venea să creadă.

– Mia! A gâdilat-o ușor pe obrăjori cu un buchețel de raze luminoase.

Atunci Mia își reveni și o îmbrățișă cu mult-mult drag:

– Ce mult mă bucur, Luța, că ai venit în vizită! Ești atât de strălucitoare!

S-au privit emoționate și bucuroase, s-au îmbrățișat iar, apoi Luța o rugă pe Mia să-i aducă un pic de apă să bea, fiindcă e o noapte foarte călduroasă. Se duse imediat la bucătărie și-i aduse un pahar cu apă, dar și cea mai frumoasa  băsmăluță a ei: „Dar, daca își udă rochița? Nu va mai lumina atât de tare.”

PovesteLuța, după ce a mulțumit frumos, a văzut băsmăluța și a exclamat cu admirație:

– E cea mai frumoasa băsmăluță văzută vreodată!

– E brodată de mama mea… pentru  mine… de când m-am născut, îi zise Mia cu o voce plină de dragoste pentru mama ei.

– Să o păstrezi. Iți va purta mereu norocul. Eu, de acolo, din cer, am văzut multe băsmăluțe, dar ca a ta nu-i niciuna.

-Adevărat? Și toți copiii au?

– Nu, nu toți, răspunse întristată Luța.

Apoi, alungă parcă un gând și îi propuse Miei povestea băsmăluței. Fiind foarte curioasă, Mia acceptă imediat. S-au culcat ambele în pătuc, au tras plăpumioară și… Luța a început a depăna povestea.

– Cu foarte mult timp în urmă oamenii nu aveau băsmăluțe, nici șervețele. Lumea, în locul lor, se ștergeau cu ce aveau la îndemână: cu mânecă de la haine sau chiar cu ce aveau îmbrăcați pe ei. La masă se ștergeau de pâine sau un fel de aluat, special pentru acest scop.

– Ce interesant! Exclamă râzând Mia. Și eu, când eram mică, mă ștergeam cu mâneca și cu poalele rochiței. 🙂

– Apoi cei bogați au început să folosească un fel de băsmăluțe. Ca de exemplu faraonii din Egipt. Dar și în Grecia, și în Imperiul Roman le foloseau. Unele pentru nas, altele pentru transpirație.

-Și cum se numeau? întrebă Mia.

-Aveau diferite denumiri, fiindcă și limbile erau diferite. Însă cea pentru șters sudoarea se chema chiar „sudarium”.

– Hmm.. se aseamănă cu limba noastră, observă de îndată Mia.

– Așa e, ai dreptate. Ele se purtau legate la mâna, la gât, la cap sau chiar în jurul taliei.

– Dar nu în buzunare?

– Nu. Mult mai târziu au început să le ascundă în buzunar. Însă până atunci a fost o lungă perioadă, când băsmăluța era folosită mai mult ca accesoriu. Cu cât era mai frumoasă, cu atât cei care o purtau erau mai bogați. Se plimbau mereu cu o băsmăluță în mână, pentru a fi văzute de alții.

– Dar la masă ce foloseau?

– La romani, când se duceau în vizită, se ofereau niște bucăți de pânză speciale, pe care le foloseau ca să nu să se murdărească.

– Astea sunt șervețelele de masă! Și mama mea dă la oaspeți, zise bucuroasă Mia.

– Așa e, răspunse Luța. Numai că ei le numeau altfel. Cuvântul „șervețel” provine de la cuvântul „serviette”, care și astăzi e folosit uneori în multe țări. Nu se știe exact când au fost folosite pentru prima dată la masă, dar s-a scris că în Anglia, foarte demult. Am uitat să-ți zic, Mia, că romanii, după ce foloseau la masă acele bucăți de pânză, puneau în ele resturi de mâncare, ca să le ia acasă.

– Dar nu se murdăreau, Luța?

– Se murdăreau. Însă nu aveau în ce să pună. Mai târziu, când în China s-a inventat hârtia, s-au făcut șervetele de hârtie. Chinezii le foloseau, când serveau ceaiul.

– Ce bine că au descoperit hârtia… zise meditativ Mia. Acum noi, datorită lor, folosim șervetele și băsmăluțe de hârtie. În așa fel mama și bunica nu trebuie să spele atât de mult.

-Adevărat, Mia! Este mult mai ușor acum. S-au inventat tot felul de băsmăluțe și șervetele: pentru igienă, pentru masă, pentru curățat mobila și tot felul de suprafețe.

-Iar bunelul meu are pe masa lui o băsmăluță pentru curățat ochelarii.

Steluța Luța zâmbi și îi spuse în secret că are și ea acasă, de la mama ei, într-o lădiță de aur, o băsmăluță specială, pe care o folosește uneori, ca să lucească și mai tare pe cer.

„Oare cum o fi băsmăluța unei steluțe? Iar mama ei… e la fel de frumoasă ca și a mea? Iar când mama e plecată undeva, ea cu cine rămâne? Are și ea oare bunică ca și mine?”, se întrebă în gând Mia. Luța însă i-a citit gândurile și-i răspunse:

– Într-o zi neapărat am să-ți arăt băsmăluța mea. Am să te iau în ospeție la mine și îți voi face face cunoștință cu toată familia mea. Este mare, foarte mare, cu multe-multe steluțe…

Mia surâse. Ce bine e să ai prietenă o steluță.  Ea te înțelege și fără să-i vorbești. Ea înțelege cu inimioara ei ca și mine, cum zicea bunica…și repede își aduse aminte ceva.

– Luța, știi că bunica mea are în pod o lada mare. A pus acolo niște lucruri de-ale ei. Îmi amintesc că este și o băsmăluță, foarte frumos brodată.

– Probabil o fi băsmăluța miresei, cum se făceau cândva.

– Curios… Ai dreptate! În acea ladă este și o rochie de mireasă.

-Iată, despre povestea rochiei de mireasă vom vorbi data viitoare. Acum, să dormim, căci în curând va cântă cocoșul.

– Noapte bună, Luța!

– Noapte bună, Mia!

unnamed (1)